Ce înseamnă legendarul festival Woodstock din 15-18 august 1969 pentru cei care nici nu se născuseră încă la acea vreme?
“Ce mi-ar fi plăcut să mergem împreună la Woodstock”, îmi spune Fabian, tânărul profesor de filosofie pasionat de concerte rock, cu care am norocul să fiu căsătorită. Amândoi suntem născuți în anii 80, dar în lumi diferite: el în Germania de Vest, eu în România comunistă. Dar dacă am fi fost tineri în 1969, nu aș fi avut libertatea să călătoresc în străinătate, deci nu aș fi ajuns nici în SUA la legendarul festival de la Woodstock, nici în Germania la universitatea din Düsseldorf, unde ne-am cunoscut.
Aproape 500.000 de adolescenți și tineri au fost la Woodstock cu jumătate de secol în urmă, majoritatea sunt din generația părinților noștri. Nu ne leagă amintiri și nostalgii de Woodstock. Coloana sonoră a primelor noastre chefuri era muzica anilor 90, un amestec de techno în care parcă totul suna la fel și sentimentalismul de duzină al unor “boybands”. Am descoperit muzica generației “flower power” așa cum ai găsi un roman vechi în biblioteca părinților, pe care îl răsfoiești întâi la întâmplare, descoperind apoi, pas cu pas, că e mai captivant decât bestseller-ul pe care îl citesc toți colegii.
“La concertele din ziua de azi, totul se desfășoară, de obicei, conform unei coreografii perfecte. Spre exemplu, am văzut la Köln-Arena concerte unde soliștii știu dinainte exact în ce moment va aplauda publicul cel mai tare”, îmi povestește Fabian, care a fost la mai multe concerte și festivaluri decât mine, încă de la vârsta adolescenței (eu eram mai tocilară în liceu și facultate). “Woodstockul era muzică live în forma ei cea mai pură: artiștii nu știau cum va reacționa publicul, au avut multe probleme tehnice, s-a ajuns la decalaje de multe ore, a plouat abundent, dar totuși, nimeni nu s-a lăsat. Această imperfecțiune, acest talent de a improviza mă fascinează și astăzi, când ascult muzica și când mă uit la documentarele despre Woodstock.”
Richie Havens, muzicianul care a deschis festivalul pe 15 august 1969, a descris aceste provocări și emoțiile pe care le-a avut într-un text publicat de revista Rolling Stone în 1989, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la Woodstock. Când i s-a spus că trebuie să urce pe scenă primul, deja în orele după-amiezii, din moment ce alți artiști erau blocați cu mașina la mulți kilometri de festival, muzicianul și-a spus: “Aoleu, ăștia vor arunca după mine cu doze de bere.” După ce a terminat cu piesele pe care urma să le cânte la festival potrivit programului, a fost îndemnat să continue – și a cucerit publicul cu improvizația “Freedom”.
Joan Baez a venit la Woodstock gravidă în luna a șasea, într-o perioadă în care soțul ei era la închisoare pentru că refuzase să lupte în Vietnam, și a cântat imnul mișcării americane pentru Civil Rights “We Shall Overcome”.
Formația Creedence Clearwater Revival a ajuns să cânte de abia în toiul nopții, când majoritatea publicului dormea. Am auzit această anecdotă chiar de la solistul formației, John Fogerty, când l-am văzut în această vară la un festival rock în Belgia. La 74 de ani, acest veteran al rockului are o energie vulcanică și a fost aplaudat cu mai mult entuziasm la festivalul de la Werchter decât grupul Bon Jovi, headliner-ul festivalului. “La Woodstock, o singură voce din public a strigat: suntem cu tine, John”, și-a amintit Fogerty la Werchter. “Așa că am cântat numai pentru tipul ăla .”
Jimi Hendrix, care era deja pe atunci o legendă, a ajuns pe scenă de abia luni dimineața, pe 18 august, la ora 8:30, când majoritatea fanilor plecaseră deja (festivalul urma să se termine duminica). Generații de fani și jurnaliști au văzut în interpetarea sa insolită a imnului Statelor Unite, în care chitara imită focurile de armă, un simbol al scindării societății americane din perioada războiului din Vietnam.
Hipioții cu plete și haine înflorate sosiți la Woodstock protestau împotriva acestui război, festivalul era un simbol al rebeliunii împotriva generației părinților. Cu toate acestea, Woodstockul n-a fost, de fapt, un eveniment politic, își amintește Michael Lang, unul dintre principalii organizatori ai festivalului, într-un interviu cu Deutsche Presseagentur (dpa): “Cel mai mare statement politic a fost că totul a funcționat.” În 1969, Lang a reușit să-și păstreze calmul în orice moment, chiar dacă la mai puțin de o lună înainte de festival nu avea încă o locație potrivită. Peste 100.000 de bilete erau vândute, artiștii fuseseră deja plătiți, dar localitățile din statul New York în care ar fi trebuit să aibă loc, inițial, evenimentul, l-au refuzat în ultimul moment – printre altele, și cea care poartă numele Woodstock. Festivalul Woodstock nu s-a desfășurat, în final, la Woodstock, ci în apropierea localității Bethel, pe pajiștea în formă de amfiteatru a fermierului Max Yasgur, un conservator care sprijinea războiul din Vietnam și a primit, totuși, sute de mii de hipioți.
Mulți au fost surprinși că nu s-a ajuns la violență și conflicte, în ciuda haosului: au venit mult prea mulți oameni, mâncarea nu ajungea, facilitățile sanitare erau insuficiente, traficul rutier era blocat în întreaga zonă. S-a adus mâncare donată de oamenii din localitățile din jur cu elicopterul. “Voi ați arătat lumii că o jumătate de milion de copii – și vă spun copii, pentru că eu am copii mai mari decât voi – pot trăi trei zile de distracție și muzică, și nimic altceva decât distracție și muzică. Dumnezeu să vă binecuvânteze pentru acest lucru”, a spus Max Yasgur, adresându-se mulțimii de pe scena festivalului.
Solidaritatea fanilor și pacea din mijlocul mulțimii l-au impresionat și pe muzicianul Richie Havens. “Woodstockul n-a fost doar sex, drugs and rock n’roll“, a scris veteranul festivalului în articolul său din Rolling Stone. “Spiritul Woodstockului e spiritul unor oameni care sunt, pur și simplu, oameni.”
Să fim, pur și simplu, oameni, să ne bucurăm de clipă în loc să facem selfie-uri încontinuu la concerte și să verificăm dacă primim multe like-uri pe Facebook și Instagram, să transformăm haosul și imperfecțiunea în improvizații minunate: Da, poate că tocmai noi, generația numită millennials, avem nevoie de câte o scânteie a acestui spirit.
